paternautul

Un blogger în căutarea lui Dumnezeu

Urzeala tronurilor – o morală sexuală?!

Urzeala tronurilor este o utopie care face furori. Este destul de uşor să îţi câştigi simpatia şi să ai un subiect bun de conversaţie remarcând cât de interesant este filmul şi cum să te întrebi împreună cu colegul întru admiraţie cum de este posibil ca cineva să nu îl fi văzut?! Mă rog, admiteţi, în marea voastră îngăduninţă, că pot exista şi păgâni care să nu fi văzut filmul. Încă! Dar, mai exostî o şansă ca să fie şi aceştia salvaţi (bineînţeles, damnaţii pot să fie chiar lângă voi şi să asiste, amuzaţi, la toată parada de entuziasm pe care tocmai aţi pus-o în scenă): să îl vadă cât de curând. Şi, pentru a fi siguri că nu va scăpa nici un suflet de cunoaşterea acestui film, echivalenta unei experienţe vitale, specifice, dealtfel, adolescenţei, începeţi să îl propovăduiţi, povestind una dintre multele scene memorabile din film şi, destul de interesant pentru un serial, foarte uşor de povestit.

Una dintre întrebările pe care mi le-am pus a fost: de ce oare prinde atât de mult acest film? Care este secretul reţetei pentru care, de la adolescenţi la oameni (destul de) maturi, au fost prinşi aproape fără scăpare în mrejele acestui serial? Ei bine, nu cred că este un singur răspuns corect, un secret punctual pentru care din ce în ce mai mulţi oameni trăiesc o viaţă paralelă prin această utopie medievală.

Cel mai probabil, explicaţia succesului filmului are de-a face cu nevoia de poveşti. Cu atât mai mare acum cu cât lumea în care trăim este mai mică. Pe de altă parte, este de remarcat faptul că nu este o eu-topie, adică o utopie pozitivă, ci pur şi simplu binele se împleteşte cu răul, frumosul cu urâtul, viclenia cu violenţa şi toate acestea cu tot soiul de fiinţe imaginate, angelice şi demonice, pentru a recrea o lume extrem de asemănătoare cu a noastră. Să fie acest departe care devine atât de apropiat unul dintre motivele pentru care serialul are aşa de mult succes?

Printre multe posibile teme de discuţie, ce mi-a atras atenţia în filmul ăsta a fost modul în care tratează sexualitatea. Este un ghiveci caleidoscopic: de la gay la perversiuni sado-maso, de la sex oral la bordeluri rafinate, care pot satisface cele mai exigente gusturi. De exemplu, scena în care fosta soţie a pretendentului Renly Baratheon, Margaery Tyrell. încearcă să-l convingă să facă dragoste cu el fiind perfect conştientă că acesta este homosexual, adică într-o relaţie pasională cu fratele ei, Loras Tyrell. Încearcă să îi prezinte, la rece, necesitatea de a avea copii, şi acceptă, din acest motiv, să îl invite şi pe fratele ei în patul conjugal, tocmai pentru a reuşi un act sexual fecund. Bine, threesome-ul nu mai are loc, deoarece scenaristul consideră că este mai interesant să filmezi o scenă de sex cu două femei decât cu doi bărbaţi şi îl omoară pe Renly până să vedem minunea. Dar, oricum, rămâne în picioare perspectiva foarte rece asupra sexului, fie el şi pervers.

Unul dintre argumentele posibile pentru meritele filmului stă tocmai în aşa-numitul realism al acestuia. Alături de intrigile şi lupta pentru putere care, spune-se, ne-ar domina viaţa, şi sexualittea este pictată în culorile tari şi fascinante ale unei presupuse realităţi sexuale cât se poate de diverse. La care se adaugă şi frumuseţea mirobolantă a actriţelor, care, în general, apar cel puţin în câte o scenă, nude.

La o primă vedere, eliberarea de constrângerile sexuale ar putea să fie interpretată, din punct de vedere al moralei clasice, de tip victorian-creştin, o direcţie negativă, care ar trebui pusă la zidul infamiei. dar, pe de altă parte, serialul nu este gândit în acest scop şi, dacă este să fim sinceri, nici sexualitatea umană nu a fost şi nu va fi vreodată apropiată de standardele victoriene.

Aşadar, atitudinea faţă de sexualitate ar putea fi constructivă. Dincolo de exagerările destul de supărătoare (nu, nu mă refer la homosexualitate sau la desfrânare, ci la sadismul regelui Joffrey!), sexualitatea este pusă, oarecum, în tot serialul, între paranteze. Este o activitate în care se complace toată lumea, mulţi au secretele lor, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar, în general, este doar o parte din viaţă. Şi, de cele mai multe ori, nici măcar nu este partea cea mai importantă. Mult mai importante sunt puterea, bogăţia violenţa şi alte păcate mult mai grele şi cu efecte mai largi decât ceea ce se întâmplă în dormitor.

Aşezarea sexualităţii la locul ei: nici prea departe, dar nici în centrul moralei, ar putea să fie o viziune constructivă. Repet, este mult sex în acest serial şi, recunosc, cu actriţe cu sex-appeal imens. De fapt, numai asta poate să fie un argument pentru a vedea serialul….

Dar, mult mai important decât atât, este faptul că sexualitatea este pusă într-o lumină îngăduitoare. Ea este legată de restul personalităţii personajelor. Practic, este un element care întregeşte un portret, niciodată un prilej pentru a da frâu liber meditaţiei erotice, pentru a pune fantasme sexuale în cadrul acţiunii. Şi prin aceasta, sexul în Urzeala tronurilor este nu doar socialmente acceptabil, ci este şi un prilej de a scăpa de obsesia interdicţiei sexualităţii în filme. Şi, de ce nu, datorită argumentului mai sus prezentat, poate deveni chiar educativ.

Anunțuri

Cu bicicleta prin Bucureşti

De la un timp, au început să apară din ce în ce mai mulţi bucureşteni care se dau cu bicicleta prin aglomerata noastră capitală foarte puţin europeană. Spun asta pentru că am o teorie personală privind limitele Europei: înainte vreme, când o societate era definită de biserica de care aparţinea şi, mai ales, de bisericile pe care le construia, Europa se întindea până acolo unde erau catedrale în stil gotic. Aşadar, cam până pe la Sibiu ori Braşov (este drept, pe vremea când au fost construite cele mai reprezentative clădiri, cele care le-au conferit, practic, identitate, ele se numeau Hermannstadt sau Kronstandt).

Actualmente, când o societate e definită mai mult de lifestyle-ul adoptat, precum şi de gradul de civilizaţie urbană, Europa se întinde până acolo unde sunt piste de biciclete funcţionale. Până la urmă, cam tot până acolo, având în vedere că, din câte am văzut, oraşele din Ardeal sau din Banat pot să fie străbătute pe două roţi, dincoace de munţi fiind o adevărată aventură să mergi cu bicicleta.

 

Mănăstirea Cernica –

Mănăstirea Cernica, prin proximitatea faţă de Bucureşti, este o destinaţie ideală pentru o scurtă ieşire în natură care să fie, în acelaşi timp, şi un prilej de întâlnire cu biserica.

Lacul este superb, iar biserica destul de frumoasă.

Între sacru şi profan

Paştile au rămas o sărbătoare religioase profundă, chiar mistică s-ar putea spune. Spre deosebire de Crăciun care, din cauză că este asociat cu un eveniment cu o semnificaţie universală, uşor de înţeles şi de acceptat în plan lumesc – Naşterea, Paştile presupune o înţelegere metanoică, cu semn schimbat, a scopului vieţii.
Chiar dacă finalul Patimilor este Învierea, totuşi nu trebuie omisă săptămâna Patimilor, care este o perioadă de renunţare. Omul muncii capitaliste, disperat de problemele cotidiene rezultate din sărăcie, caută doar un energizant care să îi permită, începând din marţea următoare, să poată fi un angajat mai bun, pentru a evita, Doamne fereşte, să fie dat afară. ”Vezi şi tu cât de greu este fără serviciu”!!
În capitalismul idiot de la noi din ţară, rămas la concepţii din perioada de glorie a maşinilor şi de excedent uman, consideră omul ca o simplă rotiţă, un mic angrenaj într-unul mai mare. Angrenajul mic se poate strica şi înlocui, aşa cum se înlocuiesc piesele la o maşină: pompa de apă, bateria sau farurile. Însă, angrenajul cel mare, ordinea socială, rămâne. Iar, pentru mulţi, începe din ce în ce mai mult să fie considerată veşnică. Oamenii au început să confunde o realitate socială post-comunistă nu doar cu ceea ce ar trebui şi ar putea să fie o societate românească, ci, mai mult, cu singura ordine posibilă în care vieţilor lor de viermi pot să se împlinească.
De aceea, sărbătorile în regim profan presupun încărcărea maşinii umane. O alimentăm cu puţină benzină, îi facem o revizie, eventual o lăsăm puţin să se odihnească şi … Gata! Este bună de exploatat în continuare! Bravo, lupta cu grijile şi cu economiile continua! Politicienii vor avea ce fura, şefii vor avea ce exploata, patronii se vor îmbogăţi mai mult, iar săracul om ar putea chiar să creadă că este bine, că este fericit căci, iată!, are un loc de muncă unde este apreciat. Iar smartphone-ul ăla nou arată aşa de bine…. spune şi tu!
Pe de altă parte, aş putea uşor spune că trebuie să ne eliberăm de patimile lumeşti, să ne ridicăm sufletele la Dumnezeu şi alte ritmuri repetitive scoase din lemnul discursului bisericesc. Probabil ei cred în ele, şi, de ce nu, probabil experienţa de viaţă le confirmă. Sau poate doar doresc să transmită un mesaj.

Însă, pe de altă parte, ştim că actuala ordine de lucruri este necesară. Ea nu poate fi schimbată. Şi mai ştim că schimbarea trebuie să vină din interior. Dar, aşa cum se spunea la Teleenciclopedia, despre toate acestea în episodul următor.

Intre eros și agape in cunoașterea lui Dumnezeu

Probabil că știți că unul dintre cele mai celebre definiții ale lui Dumnezeu în creștinism este ioaneicul: ”Dumnezeu este iubire”, traducere a grecescului agape, la rândul său tradus prin caritas.
Dincolo de orice subtilitate sau erudiție filologică, aceasta este înțelegerea termenului, echivalare, la rândul său, a ebraicului hesed: milă, îndurare, dreptate. Însă, există un teren în care dragostea către Dumnezeu devine atât de aprinsă încât capătă semnele dragostei fizice, psihicul trece în somatic în ceea ce are el mai intens.
Eu am întâlnit această utilizare la Dionisie Areopagitul, marele mistic al Orientului (și, în mare măsură, și a Occidentului creștin).
De aceea, poate, este concurența aceasta între sexualitate și creștinism. Deoarece creștinismul, spre deosebire de alte religii, face apel la capacitatea de a iubi a omului, iar această facultate este ușor distrasă/distrusă de către diavol, prin îndreptarea către sexualitatea primară.

Media – oglinda demonilor noștri

Mass-media au devenit un lucru atât de important în viețile noastre încât ne influențează până și cele mai profunde și, teoretic, cele mai personale aspecte. Ele ne spun la ce să visăm, cum să visăm, ce să credem și față de ce să fim neîncrezători.
Totuși, am impresia că cel mai inteligent comportament este să înțelegem că mass-media nu sunt altceva decât o oglindă a noastră. Adică, exact invers ca în ideea de mai sus. Direcția puterii nu mai vine dinspre emițătorii mediatici către creierele noastre, ci pleacă de la noi pentru a se obiectiva în produsele culturii de masă.
Practic, noi suntem creatorii media, ele nu sunt decât opera noastră realizată prin intermediul celorlalți. A unor persoane mult mai puternice decât noi înșine tocmai pentru că noi le permitem, le dăm această putere voluntar, sau și-o iau ei prin intermediul cunoașterii.
Asumându-ne plenar situația de creatori, putem adopta mai multe strategii, combinat sau individual.
1. Reducerea cantității. Pur si simplu, a consuma cât mai puțin media de masă și a ne reaminti că realitatea care contează pentru noi este cea umană și socială din jurul nostru, nu cea prezentată la televizor sau la radio.
2. Contracarare. Fie prin consum inteligent, respectiv compararea între diferitele știri/produse mediatice, fie prin analiza/coroborarea/critica a ceea ce ni se oferă.
3. Introspecție. Să vedem ce bază, ce coloană a cincea, ce trădători sunt în mintea, inimile noastre, sau chiar în relațiile noastre sociale, care îi motivează pe creatorii de produse media să investească în fabricarea acestor vise lucide, și, în urma scoaterii la iveală a propriilor slăbiciuni, să avem o atitudine pozitivă.
4. Să ne amintim de învățătura creștină, prin care Dumnezeu acționează prin oameni. Afectele noastre pot să ne ducă să folosim spre bine media, dacă cultivăm acele produse mediatice pozitive, sau spre rău. Iar produsele mediatice pozitive nu sunt neapărat cele religioase, așa cum cele negative nu sunt neapărat cele comerciale.

Vorbirea lui Dumnezeu

În culturile semitice, mult timp rămase orale, Dumnezeu vorbea oamenilor. Dacă citești Scriptura Vechiului Testament, vei vedea o serie întreagă de exemple în care Dumnezeu a vorbit proorocilor. Iar dacă f

Însă, cultura noastră este axată pe vizual. Noi vrem să vedem lucrurile, vrem să ajungem să fim luminați de știință, și, similar, să fim luminați de către Dumnezeu. Acesta nu ne mai vorbește, eventual putem să îl vedem în lucrările sale.

Totuși, vocea este mai  aproape decât ochiul. Putem să vedem la depărtare sau aproape, însă de auzit auzim de aproape, este necesar să fim aproape de sursă pentru a putea auzi clar. Iar Dumnezeu este cel mai maproape de noi, el ajunge la despărțitura dintre duh și suflet, de aceea poate că în continuare trebuie să încercăm să facem liniște în gândurile noastre, să lăsăm zgomotele lumii să fie departe sau chiar să le stingem prin cultivarea virtiuților și părăsirea păcatului pentru a putea auzi șoaptele tainice ale lui Dumnezeu.De aceea. și în tradiția ortodoxă se recomandă isihia, adică liniștirea de patimi, tocmai pentru ca Dumnezeu să poată să fie auzit.

Căci Dumnezeu ne vorbește încetișor, la început, ca unor bebeluși, pe care încearcă să nu îi sperie. El ar putea să bubuie, însă nu dorește să ne ia libertatea, puterea de a-l ține departe, de a ne afunda și mai mult în zgomotele infernale ale lumii, de a ne lăsa în continuare seduși de cântecul de sirenă al patimilor noastre adânc implantate, ori chiar de cântecele înălțătoare care ne duc în idolatrie, fie ele cântece de luptă, naționaliste, partinice.

Să nu uităm că și Diavolul poate să ne servească o muzică înălțătoare, care să ne abolească smerenia față de Adevăratul Stăpân, să ne spună că suntem liberi față de relația noastră cu Dătătorul Vieții. Este cântecul de izbândă al vremurilor noastre, pe care însă trebuie să îl dăm la minim, tocmai pentru a asculta glasul de taină al lui Dumnezeu, care ne amintește că suntem țărână, dar mai mult decât atât, suntem țărână cu suflare de viață, creați să ajungem la desăvârșire, la dumnezeire, pentru care El și-a dat viața pe cruce.

Culorile lui Dumnezeu

Chiar dacă Dumnezeu, în cultura noastră, este considerat ca fiind transcendent, deci fără nici un fel de culoarea, se întâmplă uneori ca anumite culori sau non-culori să fie asociate întâlnirilor cu el.

Prima la care mă gândesc este culoarea neagră. Bănuiesc că v-ați întrebat, așa cum se întreabă multă lume, de ce clericii noștri trebuie să se îmbrace în negru. Să fie negrul culoarea preferată a lui Dumnezeu?!

Răspunsul stă în senzația de autoritate pe care ți-o dă o persoană îmbrăcată în negru, lucru valabil tradițional atât la clerici, cât, mai nou, și la jandarmi…

Așadar, Dumnezeu este autoritate?

Da, într-o oarecare măsură, dar el este în primul rând iubire. Care este culoarea iubirii? Pentru că, dacă vom găsi culoarea iubirii, vom putea găsi și culoarea lui Dumnezeu.

 

Cazul Tanacu II

Spovedanie la Tanacu, o carte despre care am mai scris, este în același timp și o reflectare a problemelor monahismului ortodox confruntat cu o dublă provocare: pe de o parte, intrarea masivă, din felurite motive mai mult sau mai puțin spirituale, cu o pregătire uneori îndoielnică, iar pe de altă parte, o anumită reticență din partea unei însemnate părți a ierarhiei față de monahismul tradițional.

Merită observată situația de după 2000, când se constată o scădere dramatică în ceea ce privește tinerii călugări (numărul călugărițelor fiind mult mai mare), ceea ce ar trebui să ridice semne de întrebare pentru prezentul bisericii, dar mai ales pentru viitorul ei, având în vedere importanța monahismului pentru trăirea și propovăduirea ortodoxe. Citește mai mult…

Teologia ca poezie

Într-una dinte scrisorile lui, Petrarca afirmă că teologia este poezie. Așadar, nu este nici demonstrație logică, în care să fii obligat/încorsetat de un anumit silogism, așa cum a încercat și a reușit atât cât se poate  în această încercare sortită eșecului Toma din Aquino, nu este nici o istorie scrisă la persoana I singular pentru un anumit popor sau o cronică a minunilor, așa cum ar putea unii să spună despre Biblie, nu este nici o legătură cu trecutul prin niște tradiții mai mult sau mai puțin valoroase, mai mult sau mai puțin imaginate. Citește mai mult…

Post Navigation