paternautul

Un blogger în căutarea lui Dumnezeu

Archive for the category “Cunoașterea lui Dumnezeu”

Intre eros și agape in cunoașterea lui Dumnezeu

Probabil că știți că unul dintre cele mai celebre definiții ale lui Dumnezeu în creștinism este ioaneicul: ”Dumnezeu este iubire”, traducere a grecescului agape, la rândul său tradus prin caritas.
Dincolo de orice subtilitate sau erudiție filologică, aceasta este înțelegerea termenului, echivalare, la rândul său, a ebraicului hesed: milă, îndurare, dreptate. Însă, există un teren în care dragostea către Dumnezeu devine atât de aprinsă încât capătă semnele dragostei fizice, psihicul trece în somatic în ceea ce are el mai intens.
Eu am întâlnit această utilizare la Dionisie Areopagitul, marele mistic al Orientului (și, în mare măsură, și a Occidentului creștin).
De aceea, poate, este concurența aceasta între sexualitate și creștinism. Deoarece creștinismul, spre deosebire de alte religii, face apel la capacitatea de a iubi a omului, iar această facultate este ușor distrasă/distrusă de către diavol, prin îndreptarea către sexualitatea primară.

Anunțuri

Vorbirea lui Dumnezeu

În culturile semitice, mult timp rămase orale, Dumnezeu vorbea oamenilor. Dacă citești Scriptura Vechiului Testament, vei vedea o serie întreagă de exemple în care Dumnezeu a vorbit proorocilor. Iar dacă f

Însă, cultura noastră este axată pe vizual. Noi vrem să vedem lucrurile, vrem să ajungem să fim luminați de știință, și, similar, să fim luminați de către Dumnezeu. Acesta nu ne mai vorbește, eventual putem să îl vedem în lucrările sale.

Totuși, vocea este mai  aproape decât ochiul. Putem să vedem la depărtare sau aproape, însă de auzit auzim de aproape, este necesar să fim aproape de sursă pentru a putea auzi clar. Iar Dumnezeu este cel mai maproape de noi, el ajunge la despărțitura dintre duh și suflet, de aceea poate că în continuare trebuie să încercăm să facem liniște în gândurile noastre, să lăsăm zgomotele lumii să fie departe sau chiar să le stingem prin cultivarea virtiuților și părăsirea păcatului pentru a putea auzi șoaptele tainice ale lui Dumnezeu.De aceea. și în tradiția ortodoxă se recomandă isihia, adică liniștirea de patimi, tocmai pentru ca Dumnezeu să poată să fie auzit.

Căci Dumnezeu ne vorbește încetișor, la început, ca unor bebeluși, pe care încearcă să nu îi sperie. El ar putea să bubuie, însă nu dorește să ne ia libertatea, puterea de a-l ține departe, de a ne afunda și mai mult în zgomotele infernale ale lumii, de a ne lăsa în continuare seduși de cântecul de sirenă al patimilor noastre adânc implantate, ori chiar de cântecele înălțătoare care ne duc în idolatrie, fie ele cântece de luptă, naționaliste, partinice.

Să nu uităm că și Diavolul poate să ne servească o muzică înălțătoare, care să ne abolească smerenia față de Adevăratul Stăpân, să ne spună că suntem liberi față de relația noastră cu Dătătorul Vieții. Este cântecul de izbândă al vremurilor noastre, pe care însă trebuie să îl dăm la minim, tocmai pentru a asculta glasul de taină al lui Dumnezeu, care ne amintește că suntem țărână, dar mai mult decât atât, suntem țărână cu suflare de viață, creați să ajungem la desăvârșire, la dumnezeire, pentru care El și-a dat viața pe cruce.

Culorile lui Dumnezeu

Chiar dacă Dumnezeu, în cultura noastră, este considerat ca fiind transcendent, deci fără nici un fel de culoarea, se întâmplă uneori ca anumite culori sau non-culori să fie asociate întâlnirilor cu el.

Prima la care mă gândesc este culoarea neagră. Bănuiesc că v-ați întrebat, așa cum se întreabă multă lume, de ce clericii noștri trebuie să se îmbrace în negru. Să fie negrul culoarea preferată a lui Dumnezeu?!

Răspunsul stă în senzația de autoritate pe care ți-o dă o persoană îmbrăcată în negru, lucru valabil tradițional atât la clerici, cât, mai nou, și la jandarmi…

Așadar, Dumnezeu este autoritate?

Da, într-o oarecare măsură, dar el este în primul rând iubire. Care este culoarea iubirii? Pentru că, dacă vom găsi culoarea iubirii, vom putea găsi și culoarea lui Dumnezeu.

 

Teologia ca poezie

Într-una dinte scrisorile lui, Petrarca afirmă că teologia este poezie. Așadar, nu este nici demonstrație logică, în care să fii obligat/încorsetat de un anumit silogism, așa cum a încercat și a reușit atât cât se poate  în această încercare sortită eșecului Toma din Aquino, nu este nici o istorie scrisă la persoana I singular pentru un anumit popor sau o cronică a minunilor, așa cum ar putea unii să spună despre Biblie, nu este nici o legătură cu trecutul prin niște tradiții mai mult sau mai puțin valoroase, mai mult sau mai puțin imaginate. Citește mai mult…

Post Navigation